Referate pentru Scoala - referate, comentarii, compuneri, subiecte rezolvate
Referate si esee la materia

Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului

Evolutia doctrinei si legislatiei drepturilor omului

O

data cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetateanului. Traditia declaratiilor insa n-a disparut, pastrandu-se in activitatea unor ligi si asociatii create in epoca moderna si contemporana.

Influenta doctrinelor si declaratiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimtit puternic in gandirea politica si juridica a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentand sistemul constitutional al multor state.



Ideea drepturilor omului se transforma in prima jumatate a secolului al XIX-lea in principalele si cele mai vehiculate idei politice si juridice, fiind rezultatul firesc al afirmarii si dezvoltarii societatii capitaliste. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.

Ideea ca exista anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea  lor intr-o legislatie sau alta este justificata de dezvoltatea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789, scotand in evidenta aspectele comune ale vietii sociale si de stat din diferitele tari, ca si independenta lor intr-o serie de nevoi importante.

Intreaga literatura politica si juridica demonstreaza ca miscarile progresiste se situeaza tot mai pregnant pe pozitia apararii drepturilor omului.

Secole de-a randul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea se inmultesc cazurile, cand pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Formele juridice si de cuprindere a drepturilor omului pe plan international, initial au constituit izvoarele clasice ale dreptului intemational public.

In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarari luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se inscriu Conventrile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru imbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, asistam la o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta, impunand recunoasterea si ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate intemationale incheiate in perioada 1919-1920.





1.1.1 Drepturile Omului in lumea Contemporana


Liga Natiunilor privind drepturile omului


Dupa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost inscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrandu-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. In acasta perioada s-a infiinsat o comisie speciala internationala pentru apararea dreptuirlor omului.

Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar insemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglamentarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a Romaniei, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.

Desi normele stabilite n-au fost intotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe langa accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. De exemplu, in Cehoslovacia, in scopul dezvoltarii principiului dreptului de limba, o lege speciala, votata la 29 februarie 1920, introduce un sistem de folosire a mai mutor limbi, in functie de compozitia nationala adiverselor unitati administrative.



Avand in vedere multiplele probleme refentoare la egalitate, limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult imbratisat si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificandu-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minontati puse sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa inscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minontatilor nationale a fost incredintata Ligii Natiunilor.

Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample refentoare la drepturile omului, insa, exceptand protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobandit o dimensiune Juridica internationala.


1.1.2 Drepturile Omului in perioada interbelica


S-au intreprins ample cercetari de sistematizare a problemelor dreptunlor omului. La 12 octombrie 1929 la New York a fost adoptata „Declaratia internationala a drepturilor omului ” avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept international. In primul articol al Declaratiei se arata ca „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecanu individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fara deosebire de nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul de a exercita liber, atat in public, cat si privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri'(art 2)



Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial a dezvaluit adevarul ca razboiul nu ar fi avut loc daca toate tarile ar fi respectat drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Inca din primii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cercurile conducatoare din unele tari participante la coalitia antihitlerista s-au preocupat de ideea consfintirii pe plan international a unor principii de drept privind drepturile omului, 'restaurarii libertatilor individuale clasice'.

Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca 'victoria completa asupra dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei, atat in tarile proprii, cat si in alte tari'.

Pe măsură ce ororile dictaturilor fasciste au luat proportii mai mari, fortele democratice convoaca, in 1944, o coferinta la Philadelphia, la care au participat 41 de tari, adoptand o 'Declaratie', proclamand, printre altele, ca nu poate exista pace durabila fara dreptate sociala, fara ca oamenii, indiferent de rasa, credinta si sex, sa poata duce mai departe progresul lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranta economica si sanse egale.

Pe linia consacrarii politice si legale a drepturilor omului o importanta deosebita are 'Expunerea drepturilor esentiale ale omului', elaborata de un Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite.